Drepneaua neagră

                       

                        Se zbătuse să se smulgă somnului crâncen, căci era nevoie de stoicism să reziste împământenirii. Dincolo de pleoapele greoaie, noaptea își căsca o gură lăbărțată ca un hău.

                        Chaque jour, la aceeași oră, Aiana își căra în spate de-cu-ziua spre biroul înțesat cu hârtii, butoane, fire, țipete și fețe morocănoase. Se pornea când bobocul nopții înflorea timid spre ziuă, închizând în urma sa pe bâjbâite... ușa de la apartamentul mic.

                          Lucra la Direcția pentru Evidența Persoanelor din Landia de când se știa mare și de când îi spuseseră ai ei «de mâine ai viața-n mâini». În fiecare zi își uita în birou câte o bucățică din sine și ajungea acasă mai puțină. «O să mă micesc de tot. O să mă micesc până o să devin un bulgăre de hârtie mototolită pe care alții or să-l arunce la coș », își spunea. «O să îmi se transforme buricele degetelor în butoane și lacrimile în tuș negru». Acasă o așteptau în fiecare seară pasiunile plăfuite de uitare, cuminți, neatinse și resemnate..

                         În timp ce-și descrețea un ciorap din jurul gleznei se porni un ropot repede, grăbit ca lumea. De parcă n-ar fi fost suficient hăul. O ploaie văzută și nevăzută, precum metroul în stația sufocantă.

                        Ieși pe balcon să simtă în nări miros de pământ jilav. Drepneaua neagră își întinse gâtul penos spre mâinile somnoroase. Aiana se cuibări între aripile moi, pe spatele neted. Își încolăci brațele cât putu mai bine în jurul trupului cald. Și drepneaua începu să zboare, sălbatic, repede, poate spre Africa de data asta. Aiana dormea, în sfârșit fără de grijă. N-o mai pândea împământenirea care zăcea sub ea, lungită pe clădirile albastre.

Chyou

 

Bătrâna Irena își așeză ceașca de ceai lângă albumul vechi și-și potrivi pe nasul mic ochelarii rotunzi cu rame groase. Deschise larg fereastra, ca boarea dimineții tomnatice să pătrundă în odaia albăstruie.

Luă un loc pe canapea și zăbovi câteva clipe cu privirea asupra corpușorului care ședea lângă coperta prăfuită. Nu avea motan să îi țină de urât, precum au toate bătrânicile singure din toate epocile. Avea numai o păpușă chinezească, mare cât o ceașcă de ceai care își ducea zilele pe fața de masă gălbejită din sufragerie, așteptând în fiecare dimineață să inspire mireasma dulce de miere și vanilie ce plutea deasupra ceștii.

Pe vremuri, acum vreo jumătate de veac, Chyou locuise pe raftul unei vitrine din Tianjin, numărând parcă la nesfârșit pașii trecătorilor. Într-o zi ploioasă se simțise admirată de două perechi de ochi insistenți care o cercetau atent,  de dincolo de fereastră. Peste câteva clipe, privea orașul dintr-un buzunar.

I-au spus Chyou, căci era toamnă, pesemne tânăra cu părul castaniu  voia să poarte mereu cu sine toamna din Tianjin. Chyou a admirat luni în șir prin fereastra mică Turnul Tobelor din Tianjin. Își amintește îmbrățișările a doi tineri cu fizionomii diferite, cu ochi veseli, care își vorbeau într-o limbă necunoscută ei.

 Într-o zi, doi ochi sfârșiți  au vărsat lacrimi amare. Peste un timp,  Chyou se pomenea într-o odaie mută, albastră. Pe fereastră se zărea o clădire susținută de coloane mari, circulare. Pesemne era o gară. 

Aici totul e tăcut. A venit toamna în părul castaniu, o toamnă cenușie și blajină. Dintr-o fotografie veche, numai ochii arcuiți ai unui tânăr zâmbesc. Afară e toamnă. Și în odaie la fel, căci toamna din Tianjin a fost adusă demult într-un buzunar.

Pastequia

 

 

Pe când  era o copilă cu ochii visători, Mayra locuia într-un orășel unde casele aveau acoperișuri din coji de pepene verde.  Străzile, niște vrejuri lungi și întortocheate,  șerpuiau agale și nu era nevoie de mașini căci nu-ți trebuia decât o pereche de pantofi cu talpa din cauciuc ca să aluneci prin oraș după treburi.

Vara era vremea festivalului, căci în Pastequia nimeni nu stătea acasă pe 12 iulie, când soarele dogorea peste grămada lucioasă de pepeni verzi care își etalau verdele mai crud sau verdele mai copt, ori  codițele deshidratate.  În centrul orașului , copii cu salbe din  dopuri de pepene verde  zburdau năzbâtioși pe sub privirile adulților. Oamenii,  înșirați sub soare la o masă lungă din lemn lucios râdeau, copți în obraji, înfulecând degrabă cubulețele de pepene reci și zemoase, doldora de semințe lunguiețe. Nu era vreo sărbătoare mai specială. Nu era Halloween sau Ziua Recunoștinței, era o sărbătoare doar a lor, o oază de liniște scăldată-n marea de griji.

Azi, verdele din ochii mari se scaldă și el în două râuri sărate iar Mayra își înfulecă amintirile dulci dintr-o coajă verde.

Roz-verzuliu

 

 

 

 

          Astăzi am fost înfășurată în roz-verzuliu. S-au asortat culorile pe mine precum se îngemănează cuvintele alese uneori în minte. Spontan. Mânuța mică mi-a întins buchetul crud și zâmbetul mi s-a lărgit ca un elastic și el roz. S-a lipit verzuliul de rozul meu și rozul meu a înflorit și el. Un boboc mare mi-a umplut țeasta și mi-o împingea îmbătător înspre afară. Pupilele și-au preschimbat culoarea. Pe sub roțile autobuzului, o stradă roz-pal îmi gonea spre undeva.

Unde este bufonul?

 

Zilele acestea aş vrea să fiu  bufonul de la curtea unui senior medieval. Neapărat  bufonul, nu cumva vreo domniţă, vreun vasal sau orice alt supus.  Un  bufon în haine colorate, care să-l facă pe senior să râdă, care să-l ironizeze în față spunându-i ce pântece proeminent are şi ce caraghios păşeşte. Aş vrea să fiu acel măscărici care să îi arate seniorului adevărul, luându-l în râs, fără teama de a-i sta capul acolo  unde îi stau picioarele. Să îl facă să înţelegă prin comicăriile lui cât de trecătoare îi este măreţia, cât de exagerată îi poate fi ţanţoşa-i postură și cît de veștedă îi e stufoasa-i  barbă. Acest nebun ironic care ia în derâdere totul, conştiinţa de rezervă, dincolo de lege a seniorului.

            Dar eu sunt doar o mască veselă, una pe care seniorul o vede în fiecare zi. Sunt această mască zâmbăreaţă pe care umbra bufonului trist o ţine în mână. Căci toţi bufonii au rămas nişte umbre triste, ei nu mai există, au pierit  toţi odată cu arderea pe rug a îndrăzneţului Vassian pe vremea lui Ivan cel Groaznic.

Sultan fără turban

 

 

 

Iubitul ei joacă şah cu picioarele împleticite ca un sultan încruntat fără turban

Uneori o atinge în colţul buzelor cu mustăţile lui țepene ca ţepii unui arici ţanţos, ceea ce o face să se perpelească de plăcere

În ciuda acestor aspecte fioroase,

El are un chip blajin și părul vâlvoi al unui boem

 

Pe covorul în trei culori se răsfață Gill, un motan de-a dreptul leneș

 

Ei trei locuiesc într-un cub suspendat pe un norişor, deasupra Cişmigiului

De după jaluzelele mari ţâşnesc nişte raze lungi, şubţiri şi  blonde care li se împletesc printre gene

Iubitul ei are degete fine din plastilină pe care ea i le modelează  în fel şi chip

 

Iubitul ei are un ficus înalt, înalt atât cât vrejul de fasole al lui Jack. Şi în zilele când or să se plictisească de cuibul lor,  or să-i escaladeze toți trei  frunzele ca pe nişte trepte, spre tărâmul uriaşilor...

 

Le coeur noir

Lenny avea un stomac ca un pepene pârguit. Îi plăcea la nebunie să înfulece cuvinte franţuzeşti, puţin condimentate. Pe cele mai sofisticatele le savura din plin. Pe cele simple le înşira pe o aţă roşie şi le punea la uscat. Lenny o iubea pe Gina căreia îi plăceau foarte mult creioanele. Gina mânca praful de mină după ce făcea un munte mic pe o foaie de hârtie special pregătită.

Lenny o adora căci în fiecare zi, la ora 10 dimineaţa Gina îi aducea o cutie plină de cuvinte franţuzeşti pe care chiar ea le scria dimineaţa cu creioanele ei colorate. După ce îl privea savurând  grămada delicioasă de cuvinte, şi amuzându-se asistându-l cum se chinuia să mestece ultimul accent de la un „e” amărât, îl săruta pofticios cu buzele ei lipicioase, iar timpul rămânea suspendat în atingerea dulce.

Culori şi iubire, iubire şi culori, zeci de ore înşirate pe canapeaua galbenă din sufragerie... Fiecare zi era o poveste scrisă de Gina şi înfulecată lacom de Lenny, o poveste cu iz franţuzesc, în care săruturi franţuzeşti, priviri franţuzeşti, zâmbete franţuzeşti purtau o amprentă de praf de mină de la creioanele colorate.

 Dar Lenny devenea din ce în ce mai trist; pe zi ce trecea, Gina îi aducea numai cuvinte mari şi negre, pe care le înghiţea cu greu şi al căror gust nu mai era aşa de bun.

 Într-o zi, la ora 10 dimineaţa, Lenny a găsit în faţa uşii sale o cutie mică pe care a desfăcut-o emoţionat..singurul său ochi în formă de nasture pătrat, a ţintit mecanic spre acul mic al ceasului galben agăţat într-un cui; ora fusese mai punctuală decât Gina. Gina lipsea. A  deschis cutia, uitându-se la stomacul lui încreţit  ca o coajă de nucă şi gândindu-se, pentru un moment, cu ce îl va umple în curând. Pe cutie era scris numele Ginei dar înăuntru, în loc de desertul mult aşteptat, Lenny a găsit o inimioară neagră. Gânduri negre cu arpile lor mici şi nervoase i s-au cuibărit imediat în minte, iar  clipa a încremenit în ochii lui două lacrimi negre care au început imediat să se prelingă de-a lungul obrazului.

A plâns timp de o oră aşezat lângă uşa mică şi rotundă, cu ochii închişi şi roşii, până ce a simţit atingerea umedă a valului rece care îi depăşea încet bărbia şi se îndrepta spre fruntea palidă.  Amintirile îi îngheţaseră în cuburi mici de gheaţă care acum pluteau uşor pe marea cea neagră de lacrimi, în care Lenny se îneca treptat...după câteva clipe nu mai puteai zări nimic pe întinsul negru, decât imaginea Ginei încremenită într-un mic cub de gheaţă, care se topea încetişor...

Miroase a liniște

 

 

În casă miroase a levănțică uscată și a apă colorată. Miroase a ploaie. Miroase a toate întâmplările din timpul zilei plăcute și mai puțin plăcute. Miroase a mâncare de pisici. Un miros de dincolo de zgomotul roților de mașină. Nu știam cum să numesc acest miros pe care nu îl găsesc nicăieri decît dincoace de ușa închisă. Miroase a liniște.

The boy and the cat

 

 

 

De cum se descotorosi dimineața de haina nopții, Gerard se ivi în balconașul îmbăiat în primele raze ale soarelui. Pe  sub genele leneșe i se înfățișa o imagine atipică zilelor sale obișnuite. Deasupra acoperișului de vizavi, Filou dădea târcoale giruetei  ruginii cu o nonșalanță aproape inconștientă. Nu vedea bine pesemne, ori somnul îi juca feste. Făcu ochii mai mari și se convinse. Inima i se transformă într-un  purice. Știa că Filou este curios din care-afară, dar niciodată nu se temuse să deschidă larg ușa de la balcon în timpul nopții.

 Când îl luase în noaptea aceea de pe podul întunecat și trist, nu se gândise decât că, până la urmă, niciunul dintre ei nu va mai fi singur. Își reaminti cum motanul iși oglindea mustățile argintii în luciul ape, ca pentru a avea o ultimă reflecție a existenței sale zadarnice, de dinaintea saltului fatal. Îl salvase de singurătate pe acest ingrat, iar acum, drept răsplată, el îl părăsea.

Privea siderat cum nerușinatul se lăfăia în bătaia vântișorului matinal, cu labele răsfirate în sus,  pe fundalul albastru  ceruleum, după ce se zgâise cu interes la toate mișcările giruetei.

Pesemne își dorea de ceva timp un alt prieten și devenise temerar  tocmai astăzi.  Începu să deteste hoața aia de giruetă, prima lui priveliște când se dezmeticea  dimineața. Posibil  Filou o analizase și el de atâtea ori când privea orașul de sus, din colțul lui de fereastră, iar azi îi  venise o poftă nebună să o îmbrățișeze și a îndrăznit. Și se simțea nemaipomenit cocoțat acolo sus, căci nimic nu-i trăda teama, nici măcar un scâncet amărât.

Se gandi la creatura păroasă  cu tristetea unui părinte singur. Crezuse că ei doi vor fi mereu ca băiatul și motanul din tabloul lui Renoir și începu să simtă cum plantele verzi care șiroiau în falduri de pe casa veche de vizavi încep să îl năpădească…

 

Zinzolin

Doris ședea cocoțată într-un copac zinzolin. Își afundase capul în cărțulia aia cu coperțile mari și citea povestirea  despre Jeda, o lebădă zinzolin care era nefericită. Coborâse de dimineață de pe coama dealului unde locuia, călare pe bicicleta ei colorată, cu vântul pieptiș  întrezărind printre gene poteca presărată cu pietre. Printre hurducăieli, Doris zîmbea.  Bicicleta asta spiralată, albăstruie, îi fusese nedespărțită de-a lungul verii, căci îi plăceau călătoriile singuratice, hoinăreala dulce fără de țintă pe dealurile ondulate, coapte sub dogoarea soarelui.  Dar azi fusese o zi mult mai răcoroasă decât de obicei, iar drumul mai lung.

 După ce își propti bicicleta de cel mai frumos copac întâlnit, Doris  zobovi câteva clipe desculță pe iarba mustoasă, întinzându-se din toase oasele ca să se dezbrace de moleșeala dimineții. Apoi se cățără fără sforțare pe cea mai joasă creangă și își deschise cartea.  Vânult tăios se transformase într-un un vântișor călduț iar Doris își abandonă pentru câteva secunde fața rumenă în bătaia lui.

Când trecuse dimineața nu se știe, căci, fără băgare de seamă, Doris plutea deasupra pajiștii, cu ochii între două pagini. În jurul ei tot movul pur al ierbii se anulase. Zinzolin era numai copacul și Jeda.

Portativul

Strada  Poiana Narciselor, pe care cobor aproape în fiecare zi, această pantă lungă și unduită, este de fapt un portativ. Nu știu cum am nimerit eu pe el, dar, fiindcă sălășluiesc momentan lângă Conservator, trebuie să îl străbat ca să ajung la supermarketul de lângă Piața Iosif Sava.

După ce depășesc încetișor  curtea ințesată cu trandafiri sângerii, văd cum răsare dintre ierburile și copăceii de un verde armonios, un George Enescu din piatră. Îl măsor lung cu privirea și, dintr-o dată, îmi vine să fac un  popas pe scările din fața lui ca să am timp să îmi îndes în buzunar notele care țâșnesc pe ferestrele larg deschise din gura vreunei soprane în devenire, acompaniată de acordurile unui pian leneș.

Dar n-aș vrea să fiu luată drept ciudată și îmi continui pasul, cu vreun solfegiu deșirat agățat de urechi și cu câteva note înfipte în plămâni după ce inspir dintr-o sforțare tot aerul de pe stradă. Cînd ajung la capătul străzii, agăț frumos solfegiul de vreo creangă mai golașă, apoi intru în supermarket. Îl voi recupera la ieșire, ca să îl car din nou după mine la întoarcere pe același portativ.