Portativul

Strada  Poiana Narciselor, pe care cobor aproape în fiecare zi, această pantă lungă și unduită, este de fapt un portativ. Nu știu cum am nimerit eu pe el, dar, fiindcă sălășluiesc momentan lângă Conservator, trebuie să îl străbat ca să ajung la supermarketul de lângă Piața Iosif Sava.

După ce depășesc încetișor  curtea ințesată cu trandafiri sângerii, văd cum răsare dintre ierburile și copăceii de un verde armonios, un George Enescu din piatră. Îl măsor lung cu privirea și, dintr-o dată, îmi vine să fac un  popas pe scările din fața lui ca să am timp să îmi îndes în buzunar notele care țâșnesc pe ferestrele larg deschise din gura vreunei soprane în devenire, acompaniată de acordurile unui pian leneș.

Dar n-aș vrea să fiu luată drept ciudată și îmi continui pasul, cu vreun solfegiu deșirat agățat de urechi și cu câteva note înfipte în plămâni după ce inspir dintr-o sforțare tot aerul de pe stradă. Cînd ajung la capătul străzii, agăț frumos solfegiul de vreo creangă mai golașă, apoi intru în supermarket. Îl voi recupera la ieșire, ca să îl car din nou după mine la întoarcere pe același portativ.