Unde este bufonul?

 

Zilele acestea aş vrea să fiu  bufonul de la curtea unui senior medieval. Neapărat  bufonul, nu cumva vreo domniţă, vreun vasal sau orice alt supus.  Un  bufon în haine colorate, care să-l facă pe senior să râdă, care să-l ironizeze în față spunându-i ce pântece proeminent are şi ce caraghios păşeşte. Aş vrea să fiu acel măscărici care să îi arate seniorului adevărul, luându-l în râs, fără teama de a-i sta capul acolo  unde îi stau picioarele. Să îl facă să înţelegă prin comicăriile lui cât de trecătoare îi este măreţia, cât de exagerată îi poate fi ţanţoşa-i postură și cît de veștedă îi e stufoasa-i  barbă. Acest nebun ironic care ia în derâdere totul, conştiinţa de rezervă, dincolo de lege a seniorului.

            Dar eu sunt doar o mască veselă, una pe care seniorul o vede în fiecare zi. Sunt această mască zâmbăreaţă pe care umbra bufonului trist o ţine în mână. Căci toţi bufonii au rămas nişte umbre triste, ei nu mai există, au pierit  toţi odată cu arderea pe rug a îndrăzneţului Vassian pe vremea lui Ivan cel Groaznic.