Drepneaua neagră

                       

                        Se zbătuse să se smulgă somnului crâncen, căci era nevoie de stoicism să reziste împământenirii. Dincolo de pleoapele greoaie, noaptea își căsca o gură lăbărțată ca un hău.

                        Chaque jour, la aceeași oră, Aiana își căra în spate de-cu-ziua spre biroul înțesat cu hârtii, butoane, fire, țipete și fețe morocănoase. Se pornea când bobocul nopții înflorea timid spre ziuă, închizând în urma sa pe bâjbâite... ușa de la apartamentul mic.

                          Lucra la Direcția pentru Evidența Persoanelor din Landia de când se știa mare și de când îi spuseseră ai ei «de mâine ai viața-n mâini». În fiecare zi își uita în birou câte o bucățică din sine și ajungea acasă mai puțină. «O să mă micesc de tot. O să mă micesc până o să devin un bulgăre de hârtie mototolită pe care alții or să-l arunce la coș », își spunea. «O să îmi se transforme buricele degetelor în butoane și lacrimile în tuș negru». Acasă o așteptau în fiecare seară pasiunile plăfuite de uitare, cuminți, neatinse și resemnate..

                         În timp ce-și descrețea un ciorap din jurul gleznei se porni un ropot repede, grăbit ca lumea. De parcă n-ar fi fost suficient hăul. O ploaie văzută și nevăzută, precum metroul în stația sufocantă.

                        Ieși pe balcon să simtă în nări miros de pământ jilav. Drepneaua neagră își întinse gâtul penos spre mâinile somnoroase. Aiana se cuibări între aripile moi, pe spatele neted. Își încolăci brațele cât putu mai bine în jurul trupului cald. Și drepneaua începu să zboare, sălbatic, repede, poate spre Africa de data asta. Aiana dormea, în sfârșit fără de grijă. N-o mai pândea împământenirea care zăcea sub ea, lungită pe clădirile albastre.