Zinzolin

Doris ședea cocoțată într-un copac zinzolin. Își afundase capul în cărțulia aia cu coperțile mari și citea povestirea  despre Jeda, o lebădă zinzolin care era nefericită. Coborâse de dimineață de pe coama dealului unde locuia, călare pe bicicleta ei colorată, cu vântul pieptiș  întrezărind printre gene poteca presărată cu pietre. Printre hurducăieli, Doris zîmbea.  Bicicleta asta spiralată, albăstruie, îi fusese nedespărțită de-a lungul verii, căci îi plăceau călătoriile singuratice, hoinăreala dulce fără de țintă pe dealurile ondulate, coapte sub dogoarea soarelui.  Dar azi fusese o zi mult mai răcoroasă decât de obicei, iar drumul mai lung.

 După ce își propti bicicleta de cel mai frumos copac întâlnit, Doris  zobovi câteva clipe desculță pe iarba mustoasă, întinzându-se din toase oasele ca să se dezbrace de moleșeala dimineții. Apoi se cățără fără sforțare pe cea mai joasă creangă și își deschise cartea.  Vânult tăios se transformase într-un un vântișor călduț iar Doris își abandonă pentru câteva secunde fața rumenă în bătaia lui.

Când trecuse dimineața nu se știe, căci, fără băgare de seamă, Doris plutea deasupra pajiștii, cu ochii între două pagini. În jurul ei tot movul pur al ierbii se anulase. Zinzolin era numai copacul și Jeda.