De cum se
descotorosi dimineața de haina nopții, Gerard se ivi în balconașul îmbăiat în
primele raze ale soarelui. Pe sub genele leneșe i se înfățișa o imagine
atipică zilelor sale obișnuite. Deasupra acoperișului de vizavi, Filou dădea
târcoale giruetei ruginii cu o
nonșalanță aproape inconștientă. Nu vedea bine pesemne, ori somnul îi juca
feste. Făcu ochii mai mari și se convinse. Inima i se transformă într-un purice. Știa că Filou este curios din
care-afară, dar niciodată nu se temuse să deschidă larg ușa de la balcon în
timpul nopții.
Când îl luase în noaptea aceea de pe podul întunecat
și trist, nu se gândise decât că, până la urmă, niciunul dintre ei nu va mai fi
singur. Își reaminti cum motanul iși oglindea mustățile argintii în luciul ape, ca pentru a avea o ultimă reflecție a existenței sale zadarnice, de dinaintea
saltului fatal. Îl salvase de singurătate pe acest ingrat, iar acum, drept
răsplată, el îl părăsea.
Privea
siderat cum nerușinatul se lăfăia în bătaia vântișorului matinal, cu labele răsfirate
în sus, pe fundalul albastru ceruleum, după ce se zgâise cu interes la toate
mișcările giruetei.
Pesemne își dorea de ceva timp un alt prieten și devenise temerar tocmai astăzi. Începu să deteste hoața aia de
giruetă, prima lui priveliște când se dezmeticea dimineața. Posibil Filou o analizase și el de atâtea ori când
privea orașul de sus, din colțul lui de fereastră, iar azi îi venise o poftă nebună să o îmbrățișeze și a
îndrăznit. Și se simțea nemaipomenit cocoțat acolo sus, căci nimic nu-i trăda
teama, nici măcar un scâncet amărât.
Se gandi la
creatura păroasă cu tristetea unui
părinte singur. Crezuse că ei doi vor fi mereu ca băiatul și motanul din
tabloul lui Renoir și începu să simtă cum plantele verzi care șiroiau în
falduri de pe casa veche de vizavi încep să îl năpădească…
No comments:
Post a Comment