Pastequia

 

 

Pe când  era o copilă cu ochii visători, Mayra locuia într-un orășel unde casele aveau acoperișuri din coji de pepene verde.  Străzile, niște vrejuri lungi și întortocheate,  șerpuiau agale și nu era nevoie de mașini căci nu-ți trebuia decât o pereche de pantofi cu talpa din cauciuc ca să aluneci prin oraș după treburi.

Vara era vremea festivalului, căci în Pastequia nimeni nu stătea acasă pe 12 iulie, când soarele dogorea peste grămada lucioasă de pepeni verzi care își etalau verdele mai crud sau verdele mai copt, ori  codițele deshidratate.  În centrul orașului , copii cu salbe din  dopuri de pepene verde  zburdau năzbâtioși pe sub privirile adulților. Oamenii,  înșirați sub soare la o masă lungă din lemn lucios râdeau, copți în obraji, înfulecând degrabă cubulețele de pepene reci și zemoase, doldora de semințe lunguiețe. Nu era vreo sărbătoare mai specială. Nu era Halloween sau Ziua Recunoștinței, era o sărbătoare doar a lor, o oază de liniște scăldată-n marea de griji.

Azi, verdele din ochii mari se scaldă și el în două râuri sărate iar Mayra își înfulecă amintirile dulci dintr-o coajă verde.