Wednesday, May 3, 2017

Driada

                Nu era frumoasă, nici ochii nu-i avea de vreun verde aprins, başca îi apăruseră câteva riduri la colţurile lor. Dar avea părul lung şi neted iar când îşi punea rochia piersică şi sandalele roşii vara, străbătând străzi şi intersecţii, se simţea liberă. La semafor, vreun tânăr ostenit după muncă îşi înfunda nările în părul ei sidefiu şi frumos mirositor până ce apărea ochiul verde. Ea pornea în pas cu mulţimea spre cealaltă latură a străzii, neştiutoare, lăsându-l pe bietul pieton uluit şi sedus.
               În zilele mohorâte, părul ei nu îşi pierdea farmecul. Nu mai mirosea a frezii, însă avea anume vigoare care le făcea pe colegele ei de birou invidioase, căci ele nu-şi puteau împleti într-o coamă lucioasă podoabă capilară. 
                De când se ştia, părul fusese o alinare în lungul şir de eşecuri, dar şi sâmbure de gâlceavă iscat din răutatea colegelor, care o trăgeau de cozile lungi de un castaniu strălucitor în pauzele de la şcoală, gest care îi provoca teribile dureri de scalp chiar şi câte două zile la rând. 
             De renunţat la el nici că încăpea vorba. De parcă toată personalitatea i se cuibărea în netezimea petelor sănătoase. Fără ele s-ar fi simţit o musculiţă ori o altă fiinţă nesemnificativă. 
              Era cald şi ieşise să citească în parc. Razele cădeau pieziş pe câteva băncuţe înţesate de oameni şi nu-i trecu prin cap decât să se aşeze pe un trunchi secţionat sub o salcie mare. Deschise volumul monocrom al lui Patti Smith, „Pe când eram doar nişte puşti”. Nu avea prea multe în comun cu Patti în afara faptului că nici ea nu era vreo frumuseţe, totuşi părea atât de curajoasă şi avea atât de mult farmec, atribute pe care şi le dorea pentru sine. 
             În dreapta, pe bordura scăldată în soare stătea un tânăr care citea. Când ridică ochii, îi observă privirea albastră ţintuită asupra chipului ei.
                 -Arăţi că o driadă... 
             Se tulbură, însă nu scoase un cuvinţel. Îşi întoarse în schimb ochii în pagina gălbuie. Au continuat să citească la un metru distanţă până s-a înserat şi liliecii din parc şi-au început zborul haotic. Plonjau fără ţintă în apă sălcie, mai întâi câţiva, apoi mai mulţi apăruţi din neant. Doar silueta li se întrevedea în amurg. Au vorbit despre Patti şi Robert, despre cei treizeci şi şase de oameni buni şi despre locul unde s-au născut. 
               Stăteau acum pe acelaşi trunchi imens, aproape că-şi atingeau umerii. 
             -Ar trebui să mergem. Nu mi-am adus nicio eşarfă şi nu vreau să îmi imaginez...dacă mi se anină vreun liliac în păr... 
              -N-o să te mai plac...la asta te gândeşti. 
              Ea se ridică să plece pe jumătate ruşinată. El zâmbi, ţinând-o de încheietura subţire.
              -Bine. Atunci ne vedem tot aici mâine la 5. 
           S-au despărţit la ieşirea din parc. Din cauza stânjenelii ei, el nu îndrăzni să facă la început niciun gest tandru. Îi fură în cele din urmă un sărut în colţul gurii şi o cuprinse timid în braţe, inspirând parfumul părului ei. S-au întâlnit a doua zi şi a treia şi toată săptămâna până ce au terminat lectura. 
             Se simţea fericită pentru prima dată în atâţia ani. Îşi prindea părul într-o coadă lungă pe care deseori o purta sub jacheta vişinie. 
             Într-o zi s-a tuns. El abia ce se trezise şi a văzut-o aşa, dezarmată, frumoasă. Pe faţa ei nu se citea crispare ori neîncredere. Doar seninătate. Îi făcu un loc în în aşternutul cald şi inspiră mireasma de frezii de pe gâtul ei. Rămaseră nemişcaţi, tăcuţi, în îmbrăţişarea rotundă, iar el îi şopti în cele din urmă :
                -Arăţi că o driadă.... 


Notă: Pictura aparține Teodorei Gheorghe

Wednesday, March 8, 2017

une folle farandole



infernul meu nu-i chiar infernul lui Sartre 
primăvara 
ușile sunt deschise 
dincolo
numai pământ sec deșteptat 
un soare leneș 
și noi în cerc 
sub el
ne fugărim frenetic 
am asurzit în goană
întorc vorba tăioasă 
și gândul
de fapt 
nu vreau să știu din voi 
vreau să știu din mine 
v-aș sfâșia privirea
mi-ați uita chipul 
le-ai pângări justețea 
dar nu pot 
nu puteți
nu poate 
trebuie 
să îmi purtați infernul în frunzele de fag 
și eu vouă 
și tu lui 
și el ei 
și ea ție 
și noi lui 
și tu mie 
și voi ei 
 .............


Saturday, December 3, 2016

She and Kundera in a Saturday



That Saturday she had lost her inspiration. Empty thoughts,  no images, no panic, no emotions. She was just staying at her desk, resting her pale blue hands on the white piece of paper. Then, out of nowhere she began to feel the unbearable lightness of being…



Sunday, November 27, 2016

Oblomov





„E prins, stimabilul prieten, e prins până peste urechi”, își spuse Oblomov, conducându-l cu privirea. „Și e orb, și surd, și mut la toate celelalte lucruri din lumea asta. Iar acum o să intre în lumea bună, o să învârtă cu timpul o grămadă de treburi și o să capete o grămadă de funcții…la noi asta se numește carieră! Dar cât de puțin îi trebuie unui om: mintea lui, voință, sentimente – ce rost au? Sunt un lux! Își trăiește traiul și nu freamătă în el prea multe lucruri…Și, de fapt, lucrează de la douăsprezece la cinci la cancelarie, cu de la opt la douăsprezece acasă, nefericitul!”
                                                                                                                    I. A. Goncearov                   

Sunday, October 30, 2016

inocență

 
Ploua. Mă gândeam la deșertul Gobi înghețat bocnă și la Yeonmi, mă gândeam la iubirea inocentă, la abuz, la naivitate, la disperare, la gâzele infulecare pe câmp, la cadavrele în drum spre școală, la compromis, mă gândeam la doi copii care mănâncă bomboane pe săturate și își fură un sărut, mă gândeam la soare, mă gândeam la deșertul încremenit.

Thursday, October 6, 2016

frumoasele care oftează


in ulmul
cu trunchiul distorsionat
ele își sprijineau uitarea
văzduh fără culori
se topea pe retină
incremenite
atemporale
tăcerea
oftatul cugetului
gândurile
vârtej
jos oglindă
sus păsări cu aripi moi
inspiră adânc


senecio





- Jacqueline, viața nu e atât de simplă ca în picturile lui Paul Klee și nici atât de spectaculoasă precum picioarele elefanților lui Dali. Și nu mai sta așa de indiferentă, nu înțeleg ce tot zâmbești...ai să vezi Jacqueline, mâine, sau poate peste o oră...Jacqueline...nu înțeleg ce tot zâmbești...

Sunday, September 4, 2016

ce se mai distra Archimboldo



                                 oamenii cu ochelari fac mereu câte ceva
                                 ca doris
                                 azi doris face o supă
                                 sau o plăcintă de rubarbă
                                 nu se știe
                                 ce se mai distra Archimboldo
                                 se gândește
                                 ochelarii lui doris sunt mari
                                 două rondele de păstârnac
                                 aburite
                                 în bucătărie e mereu cald și curat
                                 doris face o supă
                                 sau o plăcintă de rubarbă
                                 nu se știe

Saturday, September 3, 2016

Luna de ocru

goneam avangardist
pe biciclete
insomniaci in noapte
ne zăceau singurătățile inerte,
neatinse
intocmai ca Brunhilda si Siegfried
sub cerul crud
am zăbovit pe strada fără nume
în ochii tăi calm și tumult
goană vrăjită
iubirea pe picioroange
în parc, înfășurată în alb
se unduia
noi urcam
mă decojeam, încet,
a sorta fairytale
bucăți din mine se amestecau cu iarba umedă de iunie
istoria artei
luna de ocru verzuliu
hokusai
patti smith
reggae
doi insomniaci
care se întâlnesc la mijlocul romanului

Friday, September 2, 2016

azalee



      
       Aștept să treacă ploaia, să mă-nconjor cu azalee și anemone, să stau îndesată-n frunziș, deasupra capului să-și reverse coama un carpen bătrân. Dindărătul ochilor să păstrez doar câteva raze timide. Acum, în fața ferestrei mele stă proptit un cais cu coroana ca o bezea roz mare și îmi vine să-mi îndes în nări flori mici și pline de miresme. Mugurii galben-verzui țâșnesc prin gardul de sârmă de peste tot. În stânga, ploaia-i împletește cosițe Dâmboviței pân-o s-o facă mândră. Gândurile mele sunt line ca cercurile concentrice care se formează în băltoacele de pe stradă.Uneori, vreun pas hotărât le mai tulbură constanța dar ele-și reiau ritmul până se uniformizează în apa verzuie. Ploaia spală verdele frunzelor tinere până ce devine atât de limpede ca ochii mâței ce mi se gudură pe lângă glezne. Aștept să se limpezească străzi, gânduri, ochi și cuvinte ca să m-așez așa curată în frunzișul crud.

Tuesday, August 11, 2015

viața e o lămâie grasă



azi m-au binedispus:
o fetiță într-o rochie cu lămâi mari care își îndesa în coșul de cumpărături multe cordeluțe
un băiețel care târa cu îndârjire după el un pachet de pampers
codița multicoloră a Ancăi
copacii în formă de ciuperci de pe lângă Dâmbovița
un Polo mic și albastru proprit în fața blocului
sandalele mele noi roșii
un pisic negru care dormea în geanta mea de piele
forma borcanului meu cu terebentină
toate buchetele de levănțică uscate
carnetul meu de citate cu Micul Prinț pe copertă

 

Wednesday, July 8, 2015

ghimbir și Baudelaire

viața ei e ațoasă, o rădăcină de ghimbir
ce fierbe-n ceainicul cu buline
iute si zahăr brun se scurg prin faringe
languros, viclean, pe nesimțite
dâra bătătorește locul, îl dezmiardă
încet, îi înfloresc porii
dindărătul pleoapelor o furnică
e Albatrosul lui Baudelaire,
când în azur, când ființă slută și stângace
își înfășoară așternutul în jur în dimineața lungă
și tace...
comme si elle buvait depuis toujours
du thé de gingembre

Wednesday, July 1, 2015

cochilia



vineri
îmi pun cochilia
amarul se prelinge ca mercurul
pe șinele de metrou
de la Unirii...
sub pași imi simt nerabdarea
mã adun de peste tot
mã reîntregesc
stare cu stare
privesc lung un profil palid
sunt multe profiluri pe aici
posibil
dar nu le vãd
îmi pun cochilia
grãbesc pasul
în parcul umed
mustește înserarea
deocamdată e vineri
îmi pun cochilia