Driada

                Nu era frumoasă, nici ochii nu-i avea de vreun verde aprins, başca îi apăruseră câteva riduri la colţurile lor. Dar avea părul lung şi neted iar când îşi punea rochia piersică şi sandalele roşii vara, străbătând străzi şi intersecţii, se simţea liberă. La semafor, vreun tânăr ostenit după muncă îşi înfunda nările în părul ei sidefiu şi frumos mirositor până ce apărea ochiul verde. Ea pornea în pas cu mulţimea spre cealaltă latură a străzii, neştiutoare, lăsându-l pe bietul pieton uluit şi sedus.

               În zilele mohorâte, părul ei nu îşi pierdea farmecul. Nu mai mirosea a frezii, însă avea anume vigoare care le făcea pe colegele ei de birou invidioase, căci ele nu-şi puteau împleti într-o coamă lucioasă podoabă capilară. 

                De când se ştia, părul fusese o alinare în lungul şir de eşecuri, dar şi sâmbure de gâlceavă iscat din răutatea colegelor, care o trăgeau de cozile lungi de un castaniu strălucitor în pauzele de la şcoală, gest care îi provoca teribile dureri de scalp chiar şi câte două zile la rând. 

             De renunţat la el nici că încăpea vorba. De parcă toată personalitatea i se cuibărea în netezimea petelor sănătoase. Fără ele s-ar fi simţit o musculiţă ori o altă fiinţă nesemnificativă. 

              Era cald şi ieşise să citească în parc. Razele cădeau pieziş pe câteva băncuţe înţesate de oameni şi nu-i trecu prin cap decât să se aşeze pe un trunchi secţionat sub o salcie mare. Deschise volumul monocrom al lui Patti Smith, „Pe când eram doar nişte puşti”. Nu avea prea multe în comun cu Patti în afara faptului că nici ea nu era vreo frumuseţe, totuşi părea atât de curajoasă şi avea atât de mult farmec, atribute pe care şi le dorea pentru sine. 

             În dreapta, pe bordura scăldată în soare stătea un tânăr care citea. Când ridică ochii, îi observă privirea albastră ţintuită asupra chipului ei.

                 -Arăţi că o driadă... 

             Se tulbură, însă nu scoase un cuvinţel. Îşi întoarse în schimb ochii în pagina gălbuie. Au continuat să citească la un metru distanţă până s-a înserat şi liliecii din parc şi-au început zborul haotic. Plonjau fără ţintă în apă sălcie, mai întâi câţiva, apoi mai mulţi apăruţi din neant. Doar silueta li se întrevedea în amurg. Au vorbit despre Patti şi Robert, despre cei treizeci şi şase de oameni buni şi despre locul unde s-au născut. 

               Stăteau acum pe acelaşi trunchi imens, aproape că-şi atingeau umerii. 

             -Ar trebui să mergem. Nu mi-am adus nicio eşarfă şi nu vreau să îmi imaginez...dacă mi se anină vreun liliac în păr... 

              -N-o să te mai plac...la asta te gândeşti. 

              Ea se ridică să plece pe jumătate ruşinată. El zâmbi, ţinând-o de încheietura subţire.

              -Bine. Atunci ne vedem tot aici mâine la 5. 

           S-au despărţit la ieşirea din parc. Din cauza stânjenelii ei, el nu îndrăzni să facă la început niciun gest tandru. Îi fură în cele din urmă un sărut în colţul gurii şi o cuprinse timid în braţe, inspirând parfumul părului ei. S-au întâlnit a doua zi şi a treia şi toată săptămâna până ce au terminat lectura. 

             Se simţea fericită pentru prima dată în atâţia ani. Îşi prindea părul într-o coadă lungă pe care deseori o purta sub jacheta vişinie. 

             Într-o zi s-a tuns. El abia ce se trezise şi a văzut-o aşa, dezarmată, frumoasă. Pe faţa ei nu se citea crispare ori neîncredere. Doar seninătate. Îi făcu un loc în în aşternutul cald şi inspiră mireasma de frezii de pe gâtul ei. Rămaseră nemişcaţi, tăcuţi, în îmbrăţişarea rotundă, iar el îi şopti în cele din urmă :

                -Arăţi că o driadă.... 

Notă: Pictura aparține Teodorei Gheorghe