dincolo de albastru

            dincoace de albastru
            e pseudoalinare,
            e liniște.
            dincolo, de fapt,
            mā gonește minutul...
            în spate iși infige gheara
            zbuciumul.
            îmi lasa riduri fine
            pe cortex
            îmi scormonește orbita
            nici noaptea nu-l copleșește
            adoarme înțepenit în țeastā.
           dincolo de albastru e clocot
           dar cum se face că,
           dincoace
           e liniște? 

Papini intr-o zi de joi

Motanul meu, Aristotel,
Cu blana deasă bleu ciel
Citea-ntr-o joi la răsărit
Povestea unui om sfârșit

Boem de fel și cam smintit,
S-a și retras nestingherit
Urcat în nucul deșirat
Tot lecturează neîncetat

Un îngâmfat cu ochii triști,
E și din neam de daltoniști
Nu cred că ați fi bănuit
Că a ajuns și erudit

Ieri seară l-am văzut pe scară
Cu un volum la subțioară
Până s-ajung să-l dojenesc
El o ștersese pisicesc

Acum citește singur cuc
Ascuns sub frunzele de nuc,
Sorbind și spațiul dintre linii
Mărturisirea lui Papini

La pagina șaizeci și trei
Găsi povestea dintre ei
Hoinari, adolescenți și triști
Cu sufletele de artiști

Il năpădi un dor mișel,
Iși ridică ochii spre cer
Rostind așa, cam ostenit
Hélas, sunt un motan sfârșit!

nemărginire

lebăda neagră
cu ciocul oranj
din Cișmigiu
își simte văzduhul în pene
zboară-n fruntea V-ului...
deasupra Atlanticului
n-a obosit
întoarce gâtul lung spre stol
își vede suratele-n spate
sălbaticele gâște lebede albe
toate cu pântece uscate
și cuget exaltat de neștire
inspiră
oasele-i sunt ușoare
în lacul puturos își ghicise
reflexia nemărginirii
sus
sunetul pasilor e vuietul largului
povara privirilor e surdul gândului
drumul e lung,
cât părul fecioarelor
deschide ochii
iarnă
stă poticnită la sediul Administrației
dar vara
vara va fi gâscă sălbatică
mai ales ea, cea neagră

dormi, timp

timp,
libelulā cu picioare lungi,
nu mai ostenești.
alergi pe strāzi sālbatic, spre imprecis
te-am prins acum 
mai odihnește-te puțin
lasā-mi ochii sā zāboveascā
pe aleea goalā,
goliți de tine
cāci goana-i amețește
clipa ta stā-n cugetul meu.
rāsuflarea ii e dulce
ca la un popas.
vezi, te-ai moleșit in brațele mele
aproape cā ai adormit,
legānat de uitare.
ochii mei in sfarșit vegheazā fericirea
tu dormi timp, dormi

Zelda și optimismul

                      În camera oranj, o respirație de câine leneș deznādājduia tăcerea. Zelda lāsase-n spatele ușii de la intrare un clocot de pași, zgomote și tristeți. Urma sā le adoarmā noaptea pe vreun prag bātātorit. La sfârșitul zilei nimic nu era mai plācut decât sā se tolāneascā. Se afundā in fotoliul înalt și deschise povestea lui Alber, un peștișor temerar care se rātācise în Marea Nordului. Printre alge verzi, brune și albastre, Alber pribegea de cinci zile fārā sā deznādājduiascā. Zelda iși aninā privirea de muselina vișinie pe care-i odihneau picioarele ostenite. Cubul āsta oranj in care iși petrecea nopțile o izola de necunoscutul rece. Alber nu avea un cub. Doar o coadā sprintenā și un zâmbet blajin sub ochii bulbucați. Dormise multe nopți acoperit cu vreo stea de mare in voia prădătorilor. Zelda iși aminti de toate nemulțumirile ei și o cuprinse vinovāția. Il privi pe Alber cu recunoștințā. Nu mai simțea pornirea să il ocroteascā intr-un acvariu in camera oranj cāci Alber avea altā strajā mai de preț, optimismul.

Greta și domnul cu țepi

 

Greta iși lăsase semenii-n pace
Guri deșănțate și haine cu ace
Trecători iscoditori
Doamne cu faimă
Și domni profitori
Fețe viclene
Zâmbete arcuri
Si vreo drezină de haine si fleacuri
Slove suave scrise-n tuș gros
Se săturase de port mieros
Dăduse la schimb vorbărie goală
Plus așa zișii prieteni de scară
Pe un tovarăș de-a dreptul nou
Un june cu țepi agățați de mantou
O minte cuminte
Un pas calculat
Iar țepii și-i poartă-ntr-un mod elegant
Și nici nu se plimbă cu metroul că-i trend
Căci are-n debara un velociped
Serile-și petrec deseori laolaltă
Vorbind despre una ori despre altă
Iar Greta se simte-un pic rasfățată
Căci lumea se-mprăștie
Ei șad în mansardă.

bărcuța de pe Volga

                   

                                                             

                   Herăstrăul se desfăta sub razele tomnatice ale soarelui de după-amiază. Pe aleile rumenite ce înconjurau lacul pășeau trecători voioși sau meditativi, pedalând de zor ori schimbând impresii în mod gălăgios. Lângă terasele animate se întindea un părculeț care dădea spre lac, un loc umbrit presărat cu câteva statui. Miron se aseză pe o băncuță pământie sub un arțar stufos ca să-și îndese în ochi niscaiva crâmpeie de natură și în suflet câteva momente de pace. Își propti în dreapta rucsacul în care purta cutiile de chibrituri și închise ochii preț de câteva clipe, inspirând adânc. Un hârșâit de neunde îi străpunse liniștea și Miron întredeschise ochiul drept ca să caute pricina în jur. La câțiva pași mai departe, încovoiat în formă de ou, un omuleț blond și creț schița de zor cu un boț de cărbune pe o bucată de hârtie gălbejită. Urmări din coada ochiului frenezia de pe chipul desenatorului și forma care se contura de sub bucata neagră de cărbune. Simțindu-se în centrul atenției, blondul își ridică privirea din desen și îi ținti ochii mirați. Zâmbind, îl întrebă ceva în engleză dar el răspunse în franceză.
                Se legă un dialog spontan. Miron află că îl chema Igor și venea din orășelul Togliatti, tocmai din îndepărtata Rusie. Era pescar de meserie dar și picta ocazional în lungile voiajuri. Vorbiră mult într-o franceză repezită. Crochiul ședea neterminat între ei. Pe luciul apei se oglindeau ultimele zvâcniri roșiatice ale soarelui și pașii de pe alee se împuținau. Miron îl invită în căsuța lui, căci locuia aproape de lac și ar fi fost păcat să nu mai petreacă nițel timp împreună. Toată noaptea schimbară împresii tolăniți pe dușumeaua răcoroasă, dezvăluindu-și cu vorba cotloane minunate ale orașelor de baștină. Igor află că Miron lucra la o fabrică de chibrituri și că nu mai călătorise prin alte țări. Miron află că Igor mai avea de vizitat Slovacia și Ungaria ca să termine șirul țărilor europene.
Se legase o prietenie spusă și nespusă. Nu le plăceau aceleași cărți sau aceeași mâncare, nu învățaseră aceeași geografie, și nici măcar literele în care își scriau fiecare numele nu semănau deloc între ele. Dar în mod curios, sensibilitățile lor corespundeau până la a se confunda și o veselie consonantă le sclipea în privire, de parcă ar fi cărat în spate aceleași bucurii și dezamăgiri.
                    A doua zi s-au plimbat într-o barcă albăstruie, zărind sub străveziul apei peștișorii zglobii. Igor atunci i-a pictat lui Miron un pește dolofan pe care acesta l-a agățat pe peretele din sufragerie. A treia zi au pescuit în dreptul Insulei Trandafirilor de pe lacul Herăstrău. Igor l-a invitat la el în Togliatti. Poate ar putea să vină chiar vara viitoare. Ar putea pescui pe Volga și ar petrece câteva luni minunate împreună.
                   Hoinarul urma să plece a patra zi iar iar cei doi își luară angajamentul că vor coresponda.
Miron îi compunea acum o scrisoare lungă, plină de amintiri. Timpul întâlnirii lor se concentrase în câteva zeci de ore dar parcă aveau amintiri dintotdeauna. Igor luase jumătate din fericirea întâlnirii în tolba lui cu creioane, pensule și undițe. Miron păstra cealaltă jumătate în cutiile de chibrituri de pe pervaz.  Undeva, între distanțe, gândul lui Igor luneca pe o bărcuță din Herăstrău iar cel al lui Miron pe o bărcuță de pe Volga....

Paganini și ardeii roșii

 

 

                      Malena despieliţa o ceapă cu ochii înlăcrimaţi. Era sâmbătă şi copiii încă dormeau în camera întunecată iar ea potrivea masa de prânz. Îşi urmărea degetele dibace cu gândul gol. Un copoi înfometat schelălăia lung sub fereastra mică împodobită cu perdeluţe dantelate. Îi aruncă în silă un rest de pâine şi se întoarse la îndeletnicirea precedentă. Pe masa gălbejită şedea coşul cu ardeii giganţi, rume...ni. Îi privea sec, feliase tone. Avea patru pântece mici de hrănit, plus două mari. Se căpătuise de tânără la margine de lume, lăsând în urmă toată cunoașterea, uitând de sine pentru alții.
                    O învăluia liniştea surdă a cartierului sărac. Îşi şterse lacrimile din colţul ochilor cu dosul mânecii, îndepărtă perdeaua cu un deget şi află ascuns radioul mic. Îl suflă dintr-o sforţare de praf şi apăsă butonul semislinos. Se întoarse la ceapa neterminată ascultând nepăsătoare niște crâmpeie de cuvinte pătrunzând din difuzorul prăfuit. Brusc, sunetul ţâşni ca un gheizer printre perdelele rozalii, înflorate, lăsând în urma un freamăt de dantelă.
                   Tresări ca arsă la primele note, simţind un fior repede străbătându-i până în călcâie. Din arcuşul lui Jascha Heifetz se revărsa o nebunie amețitoare. Rămase cu jumătatea aia de ceapă crudă în mâna stângă şi cu lacrimile uscate pe obraz. Nu ştia nicio notă muzicală dar se buimăcise, răstălmăcise, încremenise locului. Ce simţuri uitate i se desfundaseră brusc ? Ce amintiri o năpădeau? Scotoci in memorie. Mintea ii era toată goală de fapte, de gânduri. Niciuna. Simțea doar fericirea pătrunzându-i porii. Ce-o fi fericirea ? Închise ochii şi se lăsă în voia muzicii. Dreaptă, ţeapănă. Arcuşul îi scrijelea fericirea pe cortexul sensibil şi trist şi îi mângâia timpanul. O cobora şi o urca. O ridica în leagăn cât mai sus, până lângă nori. Era vie. Totul era aşa de viu în jur... Pereţii bucătăriei vechi dispăruseră. Muzica o purta pe o barcă în voia soarelui, îi ciupea ţeasta, o înţepa cu zeci de ace înfiorate.O făcea să alerge pe un câmp cu flori galbene, o cobora nişte scări înalte şi o urca la loc, o culca pe canapele roşii de catifea în sala vreunui concert. Ce senzaţie cremoasă, înfiorată şi în câte locuri putea să fie în acelaşi timp...Îşi balansă trupul în ritmul viu, nu se știe câte minute, secunde, căci timpul de sub pleoplele tremurânde devenise impondereabil.
                    Dintr-o dată, izbucni într-un hohot eliberator, chircită pe scăunaşul din bucătărie. Un plânset de fericire şi de preaplin sufletesc. Peste lacrimile moarte șiroiau unele vii. Malena cunoscuse fericirea azi. Pe masa cu ardeii ei tocmai poposise ultimul Capriciu al lui Paganini...

Drepneaua neagră

                       

                        Se zbătuse să se smulgă somnului crâncen, căci era nevoie de stoicism să reziste împământenirii. Dincolo de pleoapele greoaie, noaptea își căsca o gură lăbărțată ca un hău.

                        Chaque jour, la aceeași oră, Aiana își căra în spate de-cu-ziua spre biroul înțesat cu hârtii, butoane, fire, țipete și fețe morocănoase. Se pornea când bobocul nopții înflorea timid spre ziuă, închizând în urma sa pe bâjbâite... ușa de la apartamentul mic.

                          Lucra la Direcția pentru Evidența Persoanelor din Landia de când se știa mare și de când îi spuseseră ai ei «de mâine ai viața-n mâini». În fiecare zi își uita în birou câte o bucățică din sine și ajungea acasă mai puțină. «O să mă micesc de tot. O să mă micesc până o să devin un bulgăre de hârtie mototolită pe care alții or să-l arunce la coș », își spunea. «O să îmi se transforme buricele degetelor în butoane și lacrimile în tuș negru». Acasă o așteptau în fiecare seară pasiunile plăfuite de uitare, cuminți, neatinse și resemnate..

                         În timp ce-și descrețea un ciorap din jurul gleznei se porni un ropot repede, grăbit ca lumea. De parcă n-ar fi fost suficient hăul. O ploaie văzută și nevăzută, precum metroul în stația sufocantă.

                        Ieși pe balcon să simtă în nări miros de pământ jilav. Drepneaua neagră își întinse gâtul penos spre mâinile somnoroase. Aiana se cuibări între aripile moi, pe spatele neted. Își încolăci brațele cât putu mai bine în jurul trupului cald. Și drepneaua începu să zboare, sălbatic, repede, poate spre Africa de data asta. Aiana dormea, în sfârșit fără de grijă. N-o mai pândea împământenirea care zăcea sub ea, lungită pe clădirile albastre.

Chyou

 

Bătrâna Irena își așeză ceașca de ceai lângă albumul vechi și-și potrivi pe nasul mic ochelarii rotunzi cu rame groase. Deschise larg fereastra, ca boarea dimineții tomnatice să pătrundă în odaia albăstruie.

Luă un loc pe canapea și zăbovi câteva clipe cu privirea asupra corpușorului care ședea lângă coperta prăfuită. Nu avea motan să îi țină de urât, precum au toate bătrânicile singure din toate epocile. Avea numai o păpușă chinezească, mare cât o ceașcă de ceai care își ducea zilele pe fața de masă gălbejită din sufragerie, așteptând în fiecare dimineață să inspire mireasma dulce de miere și vanilie ce plutea deasupra ceștii.

Pe vremuri, acum vreo jumătate de veac, Chyou locuise pe raftul unei vitrine din Tianjin, numărând parcă la nesfârșit pașii trecătorilor. Într-o zi ploioasă se simțise admirată de două perechi de ochi insistenți care o cercetau atent,  de dincolo de fereastră. Peste câteva clipe, privea orașul dintr-un buzunar.

I-au spus Chyou, căci era toamnă, pesemne tânăra cu părul castaniu  voia să poarte mereu cu sine toamna din Tianjin. Chyou a admirat luni în șir prin fereastra mică Turnul Tobelor din Tianjin. Își amintește îmbrățișările a doi tineri cu fizionomii diferite, cu ochi veseli, care își vorbeau într-o limbă necunoscută ei.

 Într-o zi, doi ochi sfârșiți  au vărsat lacrimi amare. Peste un timp,  Chyou se pomenea într-o odaie mută, albastră. Pe fereastră se zărea o clădire susținută de coloane mari, circulare. Pesemne era o gară. 

Aici totul e tăcut. A venit toamna în părul castaniu, o toamnă cenușie și blajină. Dintr-o fotografie veche, numai ochii arcuiți ai unui tânăr zâmbesc. Afară e toamnă. Și în odaie la fel, căci toamna din Tianjin a fost adusă demult într-un buzunar.

Pastequia

 

 

Pe când  era o copilă cu ochii visători, Mayra locuia într-un orășel unde casele aveau acoperișuri din coji de pepene verde.  Străzile, niște vrejuri lungi și întortocheate,  șerpuiau agale și nu era nevoie de mașini căci nu-ți trebuia decât o pereche de pantofi cu talpa din cauciuc ca să aluneci prin oraș după treburi.

Vara era vremea festivalului, căci în Pastequia nimeni nu stătea acasă pe 12 iulie, când soarele dogorea peste grămada lucioasă de pepeni verzi care își etalau verdele mai crud sau verdele mai copt, ori  codițele deshidratate.  În centrul orașului , copii cu salbe din  dopuri de pepene verde  zburdau năzbâtioși pe sub privirile adulților. Oamenii,  înșirați sub soare la o masă lungă din lemn lucios râdeau, copți în obraji, înfulecând degrabă cubulețele de pepene reci și zemoase, doldora de semințe lunguiețe. Nu era vreo sărbătoare mai specială. Nu era Halloween sau Ziua Recunoștinței, era o sărbătoare doar a lor, o oază de liniște scăldată-n marea de griji.

Azi, verdele din ochii mari se scaldă și el în două râuri sărate iar Mayra își înfulecă amintirile dulci dintr-o coajă verde.

Roz-verzuliu

 

 

 

 

          Astăzi am fost înfășurată în roz-verzuliu. S-au asortat culorile pe mine precum se îngemănează cuvintele alese uneori în minte. Spontan. Mânuța mică mi-a întins buchetul crud și zâmbetul mi s-a lărgit ca un elastic și el roz. S-a lipit verzuliul de rozul meu și rozul meu a înflorit și el. Un boboc mare mi-a umplut țeasta și mi-o împingea îmbătător înspre afară. Pupilele și-au preschimbat culoarea. Pe sub roțile autobuzului, o stradă roz-pal îmi gonea spre undeva.

Unde este bufonul?

 

Zilele acestea aş vrea să fiu  bufonul de la curtea unui senior medieval. Neapărat  bufonul, nu cumva vreo domniţă, vreun vasal sau orice alt supus.  Un  bufon în haine colorate, care să-l facă pe senior să râdă, care să-l ironizeze în față spunându-i ce pântece proeminent are şi ce caraghios păşeşte. Aş vrea să fiu acel măscărici care să îi arate seniorului adevărul, luându-l în râs, fără teama de a-i sta capul acolo  unde îi stau picioarele. Să îl facă să înţelegă prin comicăriile lui cât de trecătoare îi este măreţia, cât de exagerată îi poate fi ţanţoşa-i postură și cît de veștedă îi e stufoasa-i  barbă. Acest nebun ironic care ia în derâdere totul, conştiinţa de rezervă, dincolo de lege a seniorului.

            Dar eu sunt doar o mască veselă, una pe care seniorul o vede în fiecare zi. Sunt această mască zâmbăreaţă pe care umbra bufonului trist o ţine în mână. Căci toţi bufonii au rămas nişte umbre triste, ei nu mai există, au pierit  toţi odată cu arderea pe rug a îndrăzneţului Vassian pe vremea lui Ivan cel Groaznic.