She and Kundera in a Saturday

That Saturday she had lost her inspiration. Empty thoughts,  no images, no panic, no emotions. She was just staying at her desk, resting her pale blue hands on the white piece of paper. Then, out of nowhere she began to feel the unbearable lightness of being…

Oblomov

„E prins, stimabilul prieten, e prins până peste urechi”, își spuse Oblomov, conducându-l cu privirea. „Și e orb, și surd, și mut la toate celelalte lucruri din lumea asta. Iar acum o să intre în lumea bună, o să învârtă cu timpul o grămadă de treburi și o să capete o grămadă de funcții…la noi asta se numește carieră! Dar cât de puțin îi trebuie unui om: mintea lui, voință, sentimente – ce rost au? Sunt un lux! Își trăiește traiul și nu freamătă în el prea multe lucruri…Și, de fapt, lucrează de la douăsprezece la cinci la cancelarie, cu de la opt la douăsprezece acasă, nefericitul!”

                                                                                                                    I. A. Goncearov                   

inocență

 

Ploua. Mă gândeam la deșertul Gobi înghețat bocnă și la Yeonmi, mă gândeam la iubirea inocentă, la abuz, la naivitate, la disperare, la gâzele infulecare pe câmp, la cadavrele în drum spre școală, la compromis, mă gândeam la doi copii care mănâncă bomboane pe săturate și își fură un sărut, mă gândeam la soare, mă gândeam la deșertul încremenit.

frumoasele care oftează

in ulmul

cu trunchiul distorsionat

ele își sprijineau uitarea

văzduh fără culori

se topea pe retină

incremenite

atemporale

tăcerea

oftatul cugetului

gândurile

vârtej

jos oglindă

sus păsări cu aripi moi

inspiră adânc

senecio

- Jacqueline, viața nu e atât de simplă ca în picturile lui Paul Klee și nici atât de spectaculoasă precum picioarele elefanților lui Dali. Și nu mai sta așa de indiferentă, nu înțeleg ce tot zâmbești...ai să vezi Jacqueline, mâine, sau poate peste o oră...Jacqueline...nu înțeleg ce tot zâmbești...

ce se mai distra Archimboldo

                                 oamenii cu ochelari fac mereu câte ceva
                                 ca doris
                                 azi doris face o supă
                                 sau o plăcintă de rubarbă
                                 nu se știe
                                 ce se mai distra Archimboldo
                                 se gândește
                                 ochelarii lui doris sunt mari
                                 două rondele de păstârnac
                                 aburite
                                 în bucătărie e mereu cald și curat
                                 doris face o supă
                                 sau o plăcintă de rubarbă
                                 nu se știe

Luna de ocru

goneam avangardist

pe biciclete

insomniaci in noapte

ne zăceau singurătățile inerte,

neatinse

intocmai ca Brunhilda si Siegfried

sub cerul crud

am zăbovit pe strada fără nume

în ochii tăi calm și tumult

goană vrăjită

iubirea pe picioroange

în parc, înfășurată în alb

se unduia

noi urcam

mă decojeam, încet,

a sorta fairytale

bucăți din mine se amestecau cu iarba umedă de iunie

istoria artei

luna de ocru verzuliu

hokusai

patti smith

reggae

doi insomniaci

care se întâlnesc la mijlocul romanului

azalee

      
       Aștept să treacă ploaia, să mă-nconjor cu azalee și anemone, să stau îndesată-n frunziș, deasupra capului să-și reverse coama un carpen bătrân. Dindărătul ochilor să păstrez doar câteva raze timide. Acum, în fața ferestrei mele stă proptit un cais cu coroana ca o bezea roz mare și îmi vine să-mi îndes în nări flori mici și pline de miresme. Mugurii galben-verzui țâșnesc prin gardul de sârmă de peste tot. În stânga, ploaia-i împletește cosițe Dâmboviței pân-o s-o facă mândră. Gândurile mele sunt line ca cercurile concentrice care se formează în băltoacele de pe stradă.Uneori, vreun pas hotărât le mai tulbură constanța dar ele-și reiau ritmul până se uniformizează în apa verzuie. Ploaia spală verdele frunzelor tinere până ce devine atât de limpede ca ochii mâței ce mi se gudură pe lângă glezne. Aștept să se limpezească străzi, gânduri, ochi și cuvinte ca să m-așez așa curată în frunzișul crud.

viața e o lămâie grasă

azi m-au binedispus:
o fetiță într-o rochie cu lămâi mari care își îndesa în coșul de cumpărături multe cordeluțe
un băiețel care târa cu îndârjire după el un pachet de pampers
codița multicoloră a Ancăi
copacii în formă de ciuperci de pe lângă Dâmbovița
un Polo mic și albastru proprit în fața blocului
sandalele mele noi roșii
un pisic negru care dormea în geanta mea de piele
forma borcanului meu cu terebentină
toate buchetele de levănțică uscate
carnetul meu de citate cu Micul Prinț pe copertă

 

ghimbir și Baudelaire

viața ei e ațoasă, o rădăcină de ghimbir
ce fierbe-n ceainicul cu buline
iute si zahăr brun se scurg prin faringe
languros, viclean, pe nesimțite
dâra bătătorește locul, îl dezmiardă
încet, îi înfloresc porii
dindărătul pleoapelor o furnică
e Albatrosul lui Baudelaire,
când în azur, când ființă slută și stângace
își înfășoară așternutul în jur în dimineața lungă
și tace...
comme si elle buvait depuis toujours
du thé de gingembre

cochilia

vineri
îmi pun cochilia
amarul se prelinge ca mercurul
pe șinele de metrou
de la Unirii...
sub pași imi simt nerabdarea
mã adun de peste tot
mã reîntregesc
stare cu stare
privesc lung un profil palid
sunt multe profiluri pe aici
posibil
dar nu le vãd
îmi pun cochilia
grãbesc pasul
în parcul umed
mustește înserarea
deocamdată e vineri
îmi pun cochilia

chivernisim

alergăm zeci de kilometri
străbatem orașul
fără pedometru
chivernisim timpul într-un buzunar
nu mai contează...
care e distanța dintre noi
îmi zic,
ce bine că trecem repede unii pe lângă alții
e mai plăcută fuga
popasul dă răgaz
să ne schimonosim sufletele reciproc
atunci,
să grăbim pasul.

miroase a nuci verzi

           În clasa a IX-a F mereu miroase a nuci verzi. Intru, mã așez la catedrã, mã uit in ochii lor limpezi. Le zic "mirose a nuci verzi la voi". Ei zâmbesc, o iau ca pe un compliment, cred. În alte clase nu miroase așa, niciunde nu mai știu sã miroasã. Sunt aproape 30 in clasã, albi, fiecare ca un miez de nucã fragedã, adolescentã. Stau câte doi, sunt așa tãcuți și frumoși, grãmadã de nuci verzi amãrui, cu coaja încã necrãpatã, tomnatecã. Zic "mirosiți ca în copilãria mea". Și dosesc gândul sã-l chem mai târziu.
          Pare cã stau pe crengile nucului bãtrân care nu mai existã. Doar în ochii mei negri de copil zglobiu nucul își boltește coama grea. E august. Îi strãlucesc podoabele verzi. Miroase-a stânjenei în curte și-a frunze amare. Eu și copiii tãbãrâm cu o prãjinã lungã pe crengile țanțoșe. Nucile stau douã câte douã, crâncen agãțate pe ele. Cad cu greu, dar nu și cele mai veterane, a cãror haină e deja zdrențuitã, numai astea tinere. Le adunãm în extaz care cum poate, prin buzunare, târându-ne pe brânci pe pâmântul sec. Zdrobim cu pietre coaja verde care mustește sub loviturã. Îi venim de hac și celei tari. Miezul pieptos lãptos lucește de sub pielița gãlbuie. Se sparge în dinții noștri mici, e amar și umed, plin și sãțios. Cu caznã o spargem și pe-a doua și pe-a treia... Verile mele pãtate, degete și buze maronii, nucul cu trunchiul imens, scorțos, amputat intr-o parte, mugurii cruzi ca ciucurii lungi, râsetele copiilor știrbi...
           În clasa a IX-a F, deja miroase a nuci verzi....deși se spune cã nucii înfloresc abia în noaptea de Sfântul Gheorghe.