viața e o lămâie grasă

azi m-au binedispus:
o fetiță într-o rochie cu lămâi mari care își îndesa în coșul de cumpărături multe cordeluțe
un băiețel care târa cu îndârjire după el un pachet de pampers
codița multicoloră a Ancăi
copacii în formă de ciuperci de pe lângă Dâmbovița
un Polo mic și albastru proprit în fața blocului
sandalele mele noi roșii
un pisic negru care dormea în geanta mea de piele
forma borcanului meu cu terebentină
toate buchetele de levănțică uscate
carnetul meu de citate cu Micul Prinț pe copertă

 

ghimbir și Baudelaire

viața ei e ațoasă, o rădăcină de ghimbir
ce fierbe-n ceainicul cu buline
iute si zahăr brun se scurg prin faringe
languros, viclean, pe nesimțite
dâra bătătorește locul, îl dezmiardă
încet, îi înfloresc porii
dindărătul pleoapelor o furnică
e Albatrosul lui Baudelaire,
când în azur, când ființă slută și stângace
își înfășoară așternutul în jur în dimineața lungă
și tace...
comme si elle buvait depuis toujours
du thé de gingembre

cochilia

vineri
îmi pun cochilia
amarul se prelinge ca mercurul
pe șinele de metrou
de la Unirii...
sub pași imi simt nerabdarea
mã adun de peste tot
mã reîntregesc
stare cu stare
privesc lung un profil palid
sunt multe profiluri pe aici
posibil
dar nu le vãd
îmi pun cochilia
grãbesc pasul
în parcul umed
mustește înserarea
deocamdată e vineri
îmi pun cochilia

chivernisim

alergăm zeci de kilometri
străbatem orașul
fără pedometru
chivernisim timpul într-un buzunar
nu mai contează...
care e distanța dintre noi
îmi zic,
ce bine că trecem repede unii pe lângă alții
e mai plăcută fuga
popasul dă răgaz
să ne schimonosim sufletele reciproc
atunci,
să grăbim pasul.

miroase a nuci verzi

           În clasa a IX-a F mereu miroase a nuci verzi. Intru, mã așez la catedrã, mã uit in ochii lor limpezi. Le zic "mirose a nuci verzi la voi". Ei zâmbesc, o iau ca pe un compliment, cred. În alte clase nu miroase așa, niciunde nu mai știu sã miroasã. Sunt aproape 30 in clasã, albi, fiecare ca un miez de nucã fragedã, adolescentã. Stau câte doi, sunt așa tãcuți și frumoși, grãmadã de nuci verzi amãrui, cu coaja încã necrãpatã, tomnatecã. Zic "mirosiți ca în copilãria mea". Și dosesc gândul sã-l chem mai târziu.
          Pare cã stau pe crengile nucului bãtrân care nu mai existã. Doar în ochii mei negri de copil zglobiu nucul își boltește coama grea. E august. Îi strãlucesc podoabele verzi. Miroase-a stânjenei în curte și-a frunze amare. Eu și copiii tãbãrâm cu o prãjinã lungã pe crengile țanțoșe. Nucile stau douã câte douã, crâncen agãțate pe ele. Cad cu greu, dar nu și cele mai veterane, a cãror haină e deja zdrențuitã, numai astea tinere. Le adunãm în extaz care cum poate, prin buzunare, târându-ne pe brânci pe pâmântul sec. Zdrobim cu pietre coaja verde care mustește sub loviturã. Îi venim de hac și celei tari. Miezul pieptos lãptos lucește de sub pielița gãlbuie. Se sparge în dinții noștri mici, e amar și umed, plin și sãțios. Cu caznã o spargem și pe-a doua și pe-a treia... Verile mele pãtate, degete și buze maronii, nucul cu trunchiul imens, scorțos, amputat intr-o parte, mugurii cruzi ca ciucurii lungi, râsetele copiilor știrbi...
           În clasa a IX-a F, deja miroase a nuci verzi....deși se spune cã nucii înfloresc abia în noaptea de Sfântul Gheorghe.

dincolo de albastru

            dincoace de albastru
            e pseudoalinare,
            e liniște.
            dincolo, de fapt,
            mā gonește minutul...
            în spate iși infige gheara
            zbuciumul.
            îmi lasa riduri fine
            pe cortex
            îmi scormonește orbita
            nici noaptea nu-l copleșește
            adoarme înțepenit în țeastā.
           dincolo de albastru e clocot
           dar cum se face că,
           dincoace
           e liniște? 

Papini intr-o zi de joi

Motanul meu, Aristotel,
Cu blana deasă bleu ciel
Citea-ntr-o joi la răsărit
Povestea unui om sfârșit

Boem de fel și cam smintit,
S-a și retras nestingherit
Urcat în nucul deșirat
Tot lecturează neîncetat

Un îngâmfat cu ochii triști,
E și din neam de daltoniști
Nu cred că ați fi bănuit
Că a ajuns și erudit

Ieri seară l-am văzut pe scară
Cu un volum la subțioară
Până s-ajung să-l dojenesc
El o ștersese pisicesc

Acum citește singur cuc
Ascuns sub frunzele de nuc,
Sorbind și spațiul dintre linii
Mărturisirea lui Papini

La pagina șaizeci și trei
Găsi povestea dintre ei
Hoinari, adolescenți și triști
Cu sufletele de artiști

Il năpădi un dor mișel,
Iși ridică ochii spre cer
Rostind așa, cam ostenit
Hélas, sunt un motan sfârșit!

nemărginire

lebăda neagră
cu ciocul oranj
din Cișmigiu
își simte văzduhul în pene
zboară-n fruntea V-ului...
deasupra Atlanticului
n-a obosit
întoarce gâtul lung spre stol
își vede suratele-n spate
sălbaticele gâște lebede albe
toate cu pântece uscate
și cuget exaltat de neștire
inspiră
oasele-i sunt ușoare
în lacul puturos își ghicise
reflexia nemărginirii
sus
sunetul pasilor e vuietul largului
povara privirilor e surdul gândului
drumul e lung,
cât părul fecioarelor
deschide ochii
iarnă
stă poticnită la sediul Administrației
dar vara
vara va fi gâscă sălbatică
mai ales ea, cea neagră

dormi, timp

timp,
libelulā cu picioare lungi,
nu mai ostenești.
alergi pe strāzi sālbatic, spre imprecis
te-am prins acum 
mai odihnește-te puțin
lasā-mi ochii sā zāboveascā
pe aleea goalā,
goliți de tine
cāci goana-i amețește
clipa ta stā-n cugetul meu.
rāsuflarea ii e dulce
ca la un popas.
vezi, te-ai moleșit in brațele mele
aproape cā ai adormit,
legānat de uitare.
ochii mei in sfarșit vegheazā fericirea
tu dormi timp, dormi

Zelda și optimismul

                      În camera oranj, o respirație de câine leneș deznādājduia tăcerea. Zelda lāsase-n spatele ușii de la intrare un clocot de pași, zgomote și tristeți. Urma sā le adoarmā noaptea pe vreun prag bātātorit. La sfârșitul zilei nimic nu era mai plācut decât sā se tolāneascā. Se afundā in fotoliul înalt și deschise povestea lui Alber, un peștișor temerar care se rātācise în Marea Nordului. Printre alge verzi, brune și albastre, Alber pribegea de cinci zile fārā sā deznādājduiascā. Zelda iși aninā privirea de muselina vișinie pe care-i odihneau picioarele ostenite. Cubul āsta oranj in care iși petrecea nopțile o izola de necunoscutul rece. Alber nu avea un cub. Doar o coadā sprintenā și un zâmbet blajin sub ochii bulbucați. Dormise multe nopți acoperit cu vreo stea de mare in voia prădătorilor. Zelda iși aminti de toate nemulțumirile ei și o cuprinse vinovāția. Il privi pe Alber cu recunoștințā. Nu mai simțea pornirea să il ocroteascā intr-un acvariu in camera oranj cāci Alber avea altā strajā mai de preț, optimismul.

Greta și domnul cu țepi

 

Greta iși lăsase semenii-n pace
Guri deșănțate și haine cu ace
Trecători iscoditori
Doamne cu faimă
Și domni profitori
Fețe viclene
Zâmbete arcuri
Si vreo drezină de haine si fleacuri
Slove suave scrise-n tuș gros
Se săturase de port mieros
Dăduse la schimb vorbărie goală
Plus așa zișii prieteni de scară
Pe un tovarăș de-a dreptul nou
Un june cu țepi agățați de mantou
O minte cuminte
Un pas calculat
Iar țepii și-i poartă-ntr-un mod elegant
Și nici nu se plimbă cu metroul că-i trend
Căci are-n debara un velociped
Serile-și petrec deseori laolaltă
Vorbind despre una ori despre altă
Iar Greta se simte-un pic rasfățată
Căci lumea se-mprăștie
Ei șad în mansardă.

bărcuța de pe Volga

                   

                                                             

                   Herăstrăul se desfăta sub razele tomnatice ale soarelui de după-amiază. Pe aleile rumenite ce înconjurau lacul pășeau trecători voioși sau meditativi, pedalând de zor ori schimbând impresii în mod gălăgios. Lângă terasele animate se întindea un părculeț care dădea spre lac, un loc umbrit presărat cu câteva statui. Miron se aseză pe o băncuță pământie sub un arțar stufos ca să-și îndese în ochi niscaiva crâmpeie de natură și în suflet câteva momente de pace. Își propti în dreapta rucsacul în care purta cutiile de chibrituri și închise ochii preț de câteva clipe, inspirând adânc. Un hârșâit de neunde îi străpunse liniștea și Miron întredeschise ochiul drept ca să caute pricina în jur. La câțiva pași mai departe, încovoiat în formă de ou, un omuleț blond și creț schița de zor cu un boț de cărbune pe o bucată de hârtie gălbejită. Urmări din coada ochiului frenezia de pe chipul desenatorului și forma care se contura de sub bucata neagră de cărbune. Simțindu-se în centrul atenției, blondul își ridică privirea din desen și îi ținti ochii mirați. Zâmbind, îl întrebă ceva în engleză dar el răspunse în franceză.
                Se legă un dialog spontan. Miron află că îl chema Igor și venea din orășelul Togliatti, tocmai din îndepărtata Rusie. Era pescar de meserie dar și picta ocazional în lungile voiajuri. Vorbiră mult într-o franceză repezită. Crochiul ședea neterminat între ei. Pe luciul apei se oglindeau ultimele zvâcniri roșiatice ale soarelui și pașii de pe alee se împuținau. Miron îl invită în căsuța lui, căci locuia aproape de lac și ar fi fost păcat să nu mai petreacă nițel timp împreună. Toată noaptea schimbară împresii tolăniți pe dușumeaua răcoroasă, dezvăluindu-și cu vorba cotloane minunate ale orașelor de baștină. Igor află că Miron lucra la o fabrică de chibrituri și că nu mai călătorise prin alte țări. Miron află că Igor mai avea de vizitat Slovacia și Ungaria ca să termine șirul țărilor europene.
Se legase o prietenie spusă și nespusă. Nu le plăceau aceleași cărți sau aceeași mâncare, nu învățaseră aceeași geografie, și nici măcar literele în care își scriau fiecare numele nu semănau deloc între ele. Dar în mod curios, sensibilitățile lor corespundeau până la a se confunda și o veselie consonantă le sclipea în privire, de parcă ar fi cărat în spate aceleași bucurii și dezamăgiri.
                    A doua zi s-au plimbat într-o barcă albăstruie, zărind sub străveziul apei peștișorii zglobii. Igor atunci i-a pictat lui Miron un pește dolofan pe care acesta l-a agățat pe peretele din sufragerie. A treia zi au pescuit în dreptul Insulei Trandafirilor de pe lacul Herăstrău. Igor l-a invitat la el în Togliatti. Poate ar putea să vină chiar vara viitoare. Ar putea pescui pe Volga și ar petrece câteva luni minunate împreună.
                   Hoinarul urma să plece a patra zi iar iar cei doi își luară angajamentul că vor coresponda.
Miron îi compunea acum o scrisoare lungă, plină de amintiri. Timpul întâlnirii lor se concentrase în câteva zeci de ore dar parcă aveau amintiri dintotdeauna. Igor luase jumătate din fericirea întâlnirii în tolba lui cu creioane, pensule și undițe. Miron păstra cealaltă jumătate în cutiile de chibrituri de pe pervaz.  Undeva, între distanțe, gândul lui Igor luneca pe o bărcuță din Herăstrău iar cel al lui Miron pe o bărcuță de pe Volga....

Paganini și ardeii roșii

 

 

                      Malena despieliţa o ceapă cu ochii înlăcrimaţi. Era sâmbătă şi copiii încă dormeau în camera întunecată iar ea potrivea masa de prânz. Îşi urmărea degetele dibace cu gândul gol. Un copoi înfometat schelălăia lung sub fereastra mică împodobită cu perdeluţe dantelate. Îi aruncă în silă un rest de pâine şi se întoarse la îndeletnicirea precedentă. Pe masa gălbejită şedea coşul cu ardeii giganţi, rume...ni. Îi privea sec, feliase tone. Avea patru pântece mici de hrănit, plus două mari. Se căpătuise de tânără la margine de lume, lăsând în urmă toată cunoașterea, uitând de sine pentru alții.
                    O învăluia liniştea surdă a cartierului sărac. Îşi şterse lacrimile din colţul ochilor cu dosul mânecii, îndepărtă perdeaua cu un deget şi află ascuns radioul mic. Îl suflă dintr-o sforţare de praf şi apăsă butonul semislinos. Se întoarse la ceapa neterminată ascultând nepăsătoare niște crâmpeie de cuvinte pătrunzând din difuzorul prăfuit. Brusc, sunetul ţâşni ca un gheizer printre perdelele rozalii, înflorate, lăsând în urma un freamăt de dantelă.
                   Tresări ca arsă la primele note, simţind un fior repede străbătându-i până în călcâie. Din arcuşul lui Jascha Heifetz se revărsa o nebunie amețitoare. Rămase cu jumătatea aia de ceapă crudă în mâna stângă şi cu lacrimile uscate pe obraz. Nu ştia nicio notă muzicală dar se buimăcise, răstălmăcise, încremenise locului. Ce simţuri uitate i se desfundaseră brusc ? Ce amintiri o năpădeau? Scotoci in memorie. Mintea ii era toată goală de fapte, de gânduri. Niciuna. Simțea doar fericirea pătrunzându-i porii. Ce-o fi fericirea ? Închise ochii şi se lăsă în voia muzicii. Dreaptă, ţeapănă. Arcuşul îi scrijelea fericirea pe cortexul sensibil şi trist şi îi mângâia timpanul. O cobora şi o urca. O ridica în leagăn cât mai sus, până lângă nori. Era vie. Totul era aşa de viu în jur... Pereţii bucătăriei vechi dispăruseră. Muzica o purta pe o barcă în voia soarelui, îi ciupea ţeasta, o înţepa cu zeci de ace înfiorate.O făcea să alerge pe un câmp cu flori galbene, o cobora nişte scări înalte şi o urca la loc, o culca pe canapele roşii de catifea în sala vreunui concert. Ce senzaţie cremoasă, înfiorată şi în câte locuri putea să fie în acelaşi timp...Îşi balansă trupul în ritmul viu, nu se știe câte minute, secunde, căci timpul de sub pleoplele tremurânde devenise impondereabil.
                    Dintr-o dată, izbucni într-un hohot eliberator, chircită pe scăunaşul din bucătărie. Un plânset de fericire şi de preaplin sufletesc. Peste lacrimile moarte șiroiau unele vii. Malena cunoscuse fericirea azi. Pe masa cu ardeii ei tocmai poposise ultimul Capriciu al lui Paganini...