În clasa a IX-a F mereu miroase a nuci verzi. Intru, mã așez la catedrã, mã uit in ochii lor limpezi. Le zic "mirose a nuci verzi la voi". Ei zâmbesc, o iau ca pe un compliment, cred. În alte clase nu miroase așa, niciunde nu mai știu sã miroasã. Sunt aproape 30 in clasã, albi, fiecare ca un miez de nucã fragedã, adolescentã. Stau câte doi, sunt așa tãcuți și frumoși, grãmadã de nuci verzi amãrui, cu coaja încã necrãpatã, tomnatecã. Zic "mirosiți ca în copilãria mea". Și dosesc gândul sã-l chem mai târziu.
Pare cã stau pe crengile nucului bãtrân care nu mai existã. Doar în ochii mei negri de copil zglobiu nucul își boltește coama grea. E august. Îi strãlucesc podoabele verzi. Miroase-a stânjenei în curte și-a frunze amare. Eu și copiii tãbãrâm cu o prãjinã lungã pe crengile țanțoșe. Nucile stau douã câte douã, crâncen agãțate pe ele. Cad cu greu, dar nu și cele mai veterane, a cãror haină e deja zdrențuitã, numai astea tinere. Le adunãm în extaz care cum poate, prin buzunare, târându-ne pe brânci pe pâmântul sec. Zdrobim cu pietre coaja verde care mustește sub loviturã. Îi venim de hac și celei tari. Miezul pieptos lãptos lucește de sub pielița gãlbuie. Se sparge în dinții noștri mici, e amar și umed, plin și sãțios. Cu caznã o spargem și pe-a doua și pe-a treia... Verile mele pãtate, degete și buze maronii, nucul cu trunchiul imens, scorțos, amputat intr-o parte, mugurii cruzi ca ciucurii lungi, râsetele copiilor știrbi...
În clasa a IX-a F, deja miroase a nuci verzi....deși se spune cã nucii înfloresc abia în noaptea de Sfântul Gheorghe.
