lebăda neagră
cu ciocul oranj
din Cișmigiu
își simte văzduhul în pene
zboară-n fruntea V-ului...
deasupra Atlanticului
n-a obosit
întoarce gâtul lung spre stol
își vede suratele-n spate
sălbaticele gâște lebede albe
toate cu pântece uscate
și cuget exaltat de neștire
inspiră
oasele-i sunt ușoare
în lacul puturos își ghicise
reflexia nemărginirii
sus
sunetul pasilor e vuietul largului
povara privirilor e surdul gândului
drumul e lung,
cât părul fecioarelor
deschide ochii
iarnă
stă poticnită la sediul Administrației
dar vara
vara va fi gâscă sălbatică
mai ales ea, cea neagră
